A mai trecut un an de când am spus rămas bun copilăriei. E un prilej bun de a-mi odihni creierul, dând frâu inimii să vorbească. Doar că inima mea, este în restructurare de vise, de oameni şi de obiceiuri, iar lăsând-o să-şi descarce emoţiile, ar putea răni anumite persoane, din această celulă, unde eucariotele sunt dependente de procariote, unde prezentul este influenţat de trecut, sunetul oftatului meu când mă simt singur auzindu-se până la răsărit, fără a veni înapoi, cu comoara. Aşa sunt eu, abuzez uneori de tristeţe, sau poate e o soluţie de a mă motiva şi de a-mi realiza scopul, acela de a trăi împăcat cu destinul. Ar fi un lucru de care aş fi mândru, să pot zâmbi fără reţineri, sărutându-mi şi îmbrăţisându-mi prezentul, mulţumit de munca depusă, care a generat rezultate. Dar eu, am trăit în junglă, până acum ceva timp. Inconştient, sau mai bine spus, indiferent, lăsându-mă purtat de valul lucrurilor materiale. Până nu am gustat durerea, respingerea, disperarea, nu am preţuit nimic, din ce preţuiesc acum. Am atât de multe de recuperat, iar timpul este atât de scurt, şi viaţa plină de rebusuri, imposibile de completat, singur. Dar eu nu sunt singur, am credinţa în mine, şi ambiţia de a mă autodepăşi.
Sunt un simplu om, ca fiecare, deosebindu-ne prin fapte, şi de multe ori, vorbe. Uneori par, un descălţat, din pricina imposibilităţii de a comunica cu mine. Când sunt prins în capcana emoţiilor, stresului, suferinţei, nu pot ieşi, decât atunci când se termină. Sunt sensibil, şi nu mi-e ruşine să recunosc. Câteodată, aş vrea să pot tăia în carne vie, pe cei ce-mi rănesc prezentul, apoi când mă calmez, realizez că sunt binecuvântat că sunt aşa. Sunt mândru de mine, chiar dacă nu am nimic, dar lupt, şi lupt, fără un scop anume, cu ambiţie.
Astăzi am împlinit 19 ani. Apreciez ce am şi lupt pentru ce pot să am. Restul, sunt doar vorbe. Vorbe care dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu