Sunt zile şi zile, în care sunt
trist fără un motiv anume, şi mă pierd răzleţ în regrete, năpăstuind frică de
viitor. Sunt mai conştient ca niciodată de tot ce mă înconjoară, încercând cu
fiecare ocazie să arăt, să deschid, să iert, pe cei cărora îi iubesc. De acord,
că sunt doar un pătimaş al gândului, un căutător de absolut, care se confruntă
cu destinul unui adolescent miop. E adevărat. Sunt lipsit de idei, pe care însă
nădăjduiesc a-mi lumina calea, la momentul oportun, iar eu să păşesc cu
încredere, dăruire, dragoste, fără pic de ezitare spre destinul plin de
fericire, la care visez să-mi fie încredinţat de sus.
Sunt lupte şi lupte care se dau
în interiorul unei fiinţe umane, neîncetat, cu săbii îndelung ascuţite şi
armură de fier, care ne fac mai puternici.
Aruncând sabia, lepădând armura, renunţând la luptă, neavând un fir de
suflet în preajmă care să-ţi ridice privirea, nu-ţi rămâne decât să mergi mai
departe, pe coate, cerşind dragoste.
Tu eşti, şi
atât. Nimeni nu mai contează. Toţi pleacă la un moment dat, pentru că această
lume atât de frumoasă oferă şi lucruri atât de urâte care contează de fiecare
dată mai mult decât cele care îţi răsar sufletul. Iar oamenii sunt
oameni.Datoria lor este să rănească, pentru că fiecare îşi păzeşte pielea,
interesul. Eu de ce să nu o fac?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu