Erau seri, când pe neanunţate, intra pe uşa sufletului său, depresia.  Nu putea să o înfrunte. De multe ori, era păcălit de gustul dulce al tristeţii, aşa cum copiii sunt păcăliţi de părinţi să facă un anumit lucru, primind drept răsplată, ceva dulce. Justin nu primea nimic de pe urma ei.

Se ducea la magazin şi cumpăra băutură, apoi se priponea pe scaunul din stânga mesei, de lângă geam, savurând cu poftă, berea amăruie.

Trecuseră şase luni de când înota cu râvnă în apa muncii şi tot nu se vedea limanul. De fapt, era conştient că dorinţele lui aveau nevoie de timp ca să se împlinească, dar pur şi simplu se săturase. Voia să strângă pe cineva în braţe, voia să petreacă cu cineva câteva ore bune, fără să se gândească la ceilalţi oameni. Căci oamenii nu se gândeau la el, iar gâtul se usca şi mai tare. „Iubirea este aerul pentru suflet spunea el, în consecinţă, viaţa mea este în pericol.”

Începea să vorbească singur. Dar nu înjura oamenii, ci se acuza pe el. Ştia că unicul responsabil, pentru viaţa lui, nu este nimeni altcineva, iar oamenii greşeau când dădeau vina pe alţi oameni, pentru viaţa lor jalnică. Dorinţele lui au creat mediul şi, automat, întâmplările din mediu. Dacă nu şi-ar fi dorit mai mult de la viaţă, ar fi fost acasă, şi probabil, n-ar fi fost beat acum.